Hey stranger,

    Nu am nicio idee cum sa incep asta…eu sunt stricata, mereu am fost, mereu voi fi. Nu am capabilitatea sa  ma exprim direct prin vorbe goale, prefer sa le dau glas in scris, probabil si pentru ca mintea mea e mult prea galagioasa si as insira niste cuvinte ambigue fara inteles, incercad sa expun mult prea repede si fara aer toate gandurile si ideeile in acelasi timp. Asa ca prefer scrisul, imi placea faptul ca ne conectam cumva, pentru ca si tu iti exprimi mai coeerent gandurile in scris. Imi doream si inca imi doresc sa devii o versiunde de 200 de ori mai buna si splendida decat am devenit eu, imi doresc inca sa vii sa imi ceri un sfat atunci cand esti in impas, ti-am  zis candva ca sunt aici oricand pentru tine, dar nu pot citi ganduri, imi pare rau… Nu am de unde stii cand tu nu te simti in largul tau sau cand esti suparata sau suferi de ceva… Stiam si simteam ca nu esti bine, dar nu pot sa iti scot cuvintele si gandurile cu clestele daca tu refuzi sa ceri un ajutor.

As incepe cu o poveste despre mine, stiu ai auzit exemple si povesti despre mine in stanga si in dreapta si cel mai sigur esti satula, dar sincer, tot ce ai auzit esta doar ce am lasat altii sa vada, acum promit ca nu o sa fie prea lung, desi tind sa aberez cam mult cateodata… dar eu incerc sa nu adaug prea multe abureli puieile. Am foarte putine amintiri din copilarie, si pentru asta multumesc creierului meu care a reusit sa creeze o bariera prin care sa nu pot accesa amintirile din trecut, pentru ca dor prea tare si desi unele au scapat si inca ma bantuie, incerc sa le ascund cumva in spatele mintii, si ma prefac ca nu le aud cum urla, tipa si imi sfasie mintea. In fine, aveam in jur de  7 ani, cand lumea mea catusi de cat linistita (bine cu o gramada de petreceri la care mama si tata luau parte, si unde eu adormeam pe jos, sau alte dati cand ma lasau singura acasa si matrezeam din somn terifiata…dar alea sunt detalii) se ruinase; nu doar ca incepusem scoala si imi luam cicaleli si certuri non-stop pentru ca nu faceam liniutele cum trebuie, sau ca nu ma conformam lucrurilor de la scoala, am fost si foarte antsociala, nu aveam niciun prieten, pe nimeni, si cel mai important lucru care mi-a umbrit ( credeam eu) toata atentia si importanta se intamplase, aparuse Maria. Si desi eu stiam cumva dinainte, nu am urat-o asa cum am crezut la inceput, din contra, am fost fericita, chiar daca toata sclipirea din ochii alor mei parea ca se indreapta doar la ea, si ea parea ca nu ma sufera prea tare, ma bucuram ca exista, mi-a placut intotdeauna statutul de sora mai mare, chiar daca niciodata nu mi-a placut sa trebuiasca sa ma comport ca un exemplu, pentru ca nimeni nu este un copil model, toti suntem diferiti si nu facem decat sa ne gasim locul in imensitatea asta de oameni. Dar daca ai impresia ca eu am fost vazuta ca un copil model, te inseli. Niciodata nu faceam nimic bine in ochii lor; nu am avut eu surori mai mari ca exemplu dar am avut alte persoane cu care mi se atragea atentia, cum a fost Ana, a lui Gina… in saracia lor cum traiau pe atunci, mi se scotea continuu ochii, ca Ana face una si alta, uite Ana a asteptat-o pe mama-sa cu mancare si nu avea decat 10 ani, uita Ana a fost si a ajutat-o pe mamaia sa dea cu matura… bla-bla-bla. Sau la scoala, nu am excelat, dar faceam tot ce puteam doar sa nu ii aud cu ‘Dar ala cat a luat? Nu puteai sa iei si tu mai mult?’ si batai si foi rupte la caiet, pana prin liceu chiar…si cand credeam ca nu poate fii mai rau, mamaia a murit, apoi strabunica si tataia si nasul, toti in decursul a cativa ani, eram terifiata, si credeam ca sunt blastemata sa aduc moartea in jur… Si apoi ai aparut si tu… Si doamne si acum imi aduc aminte, coboram scarile, era intre etajul 2 si 1, ma pregateam sa ies afara, cand mi-a sunat telefonul, era mama si ma anunta ca am inca o surioara, era ora 16 si cateva minute, si stiu ca am inceput sa plang de fericire, eram mult mai mare si inima mea s-a umplut cu speranta. Si mi-am jurat ca o sa iti ofer toata atentia de care aveai nevoie, mi-era drag sa te hranesc, sa te adorm, sa te ajut sa explorezi lumea, sa inveti tot ce nu stiai, si for God’s sake nu stiai nimic, dar le-ai invatat, usor, pe toate, si cu fiecare lucru invatat deveneam din ce in ce mai mandra de tine. Si mereu am vrut ce e mai bun pentru tine, nu pentru Maria, pentru tine, lucram pe 10 milioane la Bucuresti , plateam majoritatea pe chirii, metrouri, carti la facultate, dar preferam sa nu imi iau mie dulciuri sau de imbracat, ci sa iti iau tie jucarii, nu mi-a pasat niciodata cat de scumpe erau, stiam ca eu nu am avut luxul asta, si nu am asteptat sau nu astept nimic in schimb, nu iti scot ochii cu nimic, am facut ce am facut mereu din iubire si atat.

Nu am avut niciodata la cine sa merg sa cer un sfat, singura conversatie pe care am avut-o cu tata legata de sfaturi a fost inainte sa merg la Bucuresti, si atunci mi-a vorbit de baieti…  De multe ori imi doream sa fug de acasa, si prin liceu incepusem sa urasc ca nu am avut si eu un frate sau o sora mai mare, dar atunci am realizat ca daca eu nu am avut un refugiu, macar voi sa aveti, si ma linistea doar gandul ca pot sa va fiu sprijin voua, indiferent de orice.

            Dar stii, e greu in lume… am aflat abia dupa ce am plecat la facultate ce inseamna defapt siguratatea, si am plans multe nopti nu de dorul parintilor, dar de dorul vostru, si mereu am zis ca nu vin acasa decat ca sa va vad pe voi, nu pentru mama sau tata, pentru ca nu simteam nimic pt ei atunci… Am avut si eu o perioada neagra, cu care nu ma mandresc, ba din contra mi-e rusine, in care incercam din rasputeri sa gasesc o modalitate sa sfarsesc singuratatea, dar stand mereu pe marginea ferestrei gandindu-ma daca solutia era la 4 etaje distanta, am decis eventual ca nu este asta calea de scapare, pentru ca daca acum ma simt singura, daca as muri cu siguranta m-as simti si mai singura, sau  nu as simti nimic, dar cu siguranta nu as fi castigat iubirea sau aprecierea dupa care tanjeam. Si am decis sa lupt in schimb, sa imi creez si gasesc persoanele care stiu ca are face orice pentru binele meu, si am intalnit oameni ca mine, multi, si am luptat impreuna, ne-am impreunat singuratatea ca se creem ceva frumos si unic, asa apar prietenii adevarati; nu in generala, nu in liceu… nope dupa…atunci apar oamenii care or sa iti schimbe si infloreasca viata.

            Acum stiu ca nu iubire simti pentru mine, stiu ca poate ma urasti ca nu am tinut cu tine sa iti iau partea cand am fost acolo, ca nu ti-am oferit destula atentie, asa cum ti-am promis, dar daca te-ai fi privit in oghinda, cum emanai inabordabilitate, m-a durut enorm sa te vad, sa te privesc, sa vad cum copilul ala vesel caruia am incercat sa ii ofer tot ce eu n-am avut, se stinge, in cele mai negre si sumbre moduri. Mi se strange sufletul in mine, cand vad ca indiferent ce iti spune oricine, tu nu accepti nimic, nicio solutie sa faci lucrurile usoare si pentru tine si pentru toata lumea. Oamenii pe care crezi ca ii ai acum in jurul tau, crede-ma toti or sa te paraseasca, toti ‘prietenii’, colegi… toti. Imi pare rau sa iti zic dar asta e crudul adevar, nu l-am crezut cand am fost de varsta ta, am refuzat sa il cred, dar e adevarat, singurii care iti raman alaturi e familia. Oamenii pe care ii intalnim sunt doar ca se ne invete cate o lectie in viata, dupa care, odata lectia invatata, dispar, ca si cum n-au existat niciodata, si tu o sa ii uiti, dar or sa apara altii si altii, important e sa ii gasesti pe cei care ar putea ramane in viata ta cat mai mult, si nu cei care iti spun in fata cat de perfecta esti si cum faci toate lucrurile superb, iar la spate te barfesc, nu, nu acele persoane care te vad ca iti faci rau si te sustin sau nu dau alarma nicaieri, nu, aia nu sunt prieteni, nici pe departe sa iti vrea binele in vreun fel, si cel mai sigur nu le pasa sau nu dau nici doi bani pe tine, ei sunt doar oameni trecatori prin viata, pe care sa ii studiezi si sa ii lasi sa isi vada de drum. Prietenii sunt cei ce te ataca atunci cand vad ca uiti de ei, care te judeca si iti dau o vorba buna atunci cand faci ceva gresit, care rad de tine si cu tine fie ca e ceva ce ai facut sau zis, care iti pleaca umarul si urechea atunci cand ai ceva pe suflet. Dar sunt al naibi de greu de gasit, si ai mult de cautat si de gresit pana ii gasesti pe cei demni de tine, demni sa fie numiti prieteni. Ai avea doi chiar aici, dar refuzi sa ii vezi; si totusi nu e graba, ei or sa te astepte si or sa fie mereu pentru tine sa te ridice din namol, sa te scuture si curete, sa iti ofere un zambet si apoi un sut in fund ca sa faci un pas inante.

            Eram atat de mandra de tine cand imi aratai ca desenezi, voiam sa iti ofer tot ce nu ai, sa urmezi un drum frumos, al artei, care iti linisteste si sufletul si mintea, care iti ofera un motiv de apreciere din partea celorlalti, dar mi-a plans inima cand am venit si am vazut ca tu, nu esti tu … serios iti spun ca mi s-a cutremurat sufletul in mine pentru ca nu te-am cunoscut, atat de rece si lipsita de orice gram de iubire, precum o statuie de piatra, si am fugit, ca o lasa, recunosc, in loc sa incerc sa te descos, sa te cunosc, sa iau o dalta si sa sap pana ajung in interior sa iti gasesc inima precum un iceberg sa o dezghet… Esti perfecta de imperfecta, serios, doar ca esti precum un diamant neslefuit, si faci greseli, e normal, dar nu trebuie sa stai inchisa prizoniera in inchisoarea propriei minti, trebuie sa te lasi sa iti dai timp sa infloresti si precum un phoenix sa arzi si sa rasari din propria cenusa mai stralucitoare si brilianta decat inainte, mai minunata si splendida. Ti-am zis mereu poti fi orice iti pui mintea sa fii, dar pentru orice vis alegi sa il urmezi puneti urmatoarele intrebari:

💥‘Merita efortul si timpul meu?’

💥‘Imi face bine fizic si psihic?’

💥‘Ma ajuta sa ma cunosc pe mine?’

Pentru ca e foarte usor sa incerci sa pui sfarsit, dar adevaratul curaj nu se gaseste aici, ci in devotement si in munca grea, in reusita si in esec, acolo se gaseste si viata si aprecierea si atentia. Atentie si iubire si apreciere, le primesti cand muncesti mult. Sincer ce primesti acum, cand cersesti cu metode josnice, nu este atenitie, poate mai degraba mila, iar tie nu iti trebuie mila nimanui, nu ai nevoie de sentimente mizerabile de la oameni de nimic  care se vor a fi considerati prieteni, esti mai buna si mai excelenta de atat. Esti mult mai puternica, decat sa cedezi inlantuita in fata unor ganduri si decizii cu o vibratie atat de joasa, doar sufletele tinere pica plasa unor cacaturi atat de goale, iar tu esti un suflet cu multi ani in spate, si sunt sigura ca ai trecut tu prin situatii mai complicate si ai gasit calea de iesite, si o sa treci prin lucruri si mai teribile si dificile, dar esti capabila sa gasesti licarul de lumina din capatul tunelului, poate fi orice iti doresti tu sa fie. Si pentru a nu stiu cata orara, poti apela oricand la mine, acum exista atata tehnologie, pe vremuri erau doar scrisori, accept si din alea dar dureaza mult. Nu cere sfaturi si pareri oamenilor care nu au mintea coapta, sau care nu sunt in stare sa ia o decizie corecta pentru propria persoana, apeleaza la oameni care intradevar iti simt suferinta si empatizeaza cu tine.   Nu ma consider cea mai invatata, dar am trecut prin destule experiente ca sa ajung la concluzia ca nu e nimeni perfect in adevaratul sens al cuvantului, dar toti dau tot ce stiu si au ei mai bun sa gaseasca o cale prin care sa termine socotelile cu lumea asta intr-un mod care sa nu le pateze sufletul pentru totdeauna. Incearca sa gasesti puterea din tine sa iti formezi un drum doar al tau presarat cu tot ce e mai bun, frumos si unicat, asa ca tine. Imi doresc din suflet sa ma pot mandri din nou cu tine, ca ai reusit sa iti infrangi demonii din interiorul tau si sa gasesti lucrurile care iti sunt menite intr-adevar pentru tine, sa te vad inflorind, cum nimeni nu a reusit vreodata. Doar tu poti face asta, imi pun toata increderea in tine! Si sa stii ca poate chiar daca nu stiu daca ti-am zis vreodata, chiar te iubesc fraiero! Si mereu o sa raman o cale de scapare.

 

     Semnat: Un suflet pierdut ,

Your sister