Incep din nou, sa scriu, sa imi deschid sufletul incatusat, sa ma eliberez.
Sincera sa fiu, nu am nici cea mai vaga idee unde vreau sa ajung cu asta, probabil doar sa imi fac ceva curatenie generala printre ganduri si poate, eventual sa ajung si la o concluzie, sau ceva cat mai apropiat. Am tot incercat sa imi gasesc energia sa scriu, vreau sa scriu, stiu ce sa scriu de cele mai multe ori, dar faptul ca trebuie sa ma intind un sfert de metru sa imi iau laptopul si sa il deschid... asta ma omoara de-a dreptul... Asta sau scroll-atul pe telefon in nestire, in cautarea a ceva ce imi va hrani setea sau umple golul, dar stiu foarte bine ca nu este nimic de genul asta acolo, si totusi ma afund in el, din ce in ce mai adanc apoi la final ma injur pentru ca am pierdut timpul asta pretios fara sa obtin nimic util. Si asa trec zile, saptamani, luni si se fac ani...
Se presupunea ca mediul social si internetul sunt lucruri care ne vor ajuta sa economisim timp, dar de ce economisirea timpului pe care o ofera este intr-un mod paradoxal transormata exact in piederea si mai profunda si intensa a timpului.
Am incercat sa renunt la telefon, sa nu mai raspund la mesaje atat de des pe cat o faceam, sa ma concentrez exact pe prezent, pe ce vad si simt, pe tot ce ma inconjoara si in acelasi timp sa fac tot ce imi sta in putinta ca sa simt ca timpul este epuizat intr-un mod productiv. Concluzia, oamenii apropiati au inceput sa ma intrebe daca sunt bine, daca nu cumva sunt in depresie, sau daca am nevoie de ajutor. Si le-as fi spus da, sa ma ajute prin a nu ma stresa cu mesaje sau telefoane, dar as fi fost prea insensibila si nu imi este in fire. Le-as fi spus ca partea din mine care se pierde pe internet si in telefon, rupand contactul cu realitatea e defapt cea in depresie, iar eu doar incerc sa ies la suprafata... Dar, evident ca nu am putut sa ii ranesc si sa le zdruncin realitatea in asa hal, dupa cum am zis, nu mi-e in fire, si am ridicat doar din umeri aducand ca scuza doar ca nu m-am simtit bine, si s-a inteles.
Dar nu sunt eu...
A trecut foarte mult timp, iar memoria mea s-a subtiat si a adus alte informatii banale inauntru, trecand toate amintirile undeva cat mai adanc ascunse, intr-una din multitudinile de cutii, pe care mai mult ca sigur s-a asternut un strat substential de gros de praf. Dar stiu ca nu sunt eu. M-am pierdut asa cum am mentionat si in postul anterior, undeva, la o rascruce de drumuri, am apucat-o in directii diferite, fara sa constientizez.
Ma intreb de cand a inceput sa imi pese atat de tare parerile altor persoane, sa ma uit in jur dupa oameni care imi aproba persoana, actiunile, sa ma uit sa ascult in jur ce zic oamenii si sa imi schimb fiecare celula din mine sa danseze dupa cum canta muzica de pe fundal. Cand? Daca eu am propria-mi melodie interioara. Ii ascult versurile, dar nu le inteleg. Eram atat de diferita, si as dori din tot sufletul sa pot sa dau vina pe oricine si orice, dar nu e nimeni altcineva de vina in afara de mine.
Am devenit atat de slaba, aruncata in stanga si in dreapta de oricine, facand ce vor din mine, si sunt zile in care ceva din mine se trezeste, si incearca sa se zbata sa se aduca inapoi, dar nu lupta nimeni cu mine, sau sa imi arunce macar o mana de ajutor sau un colac de salvare, si singura, privind in jur, ma adancesc si mai tare. Iar a doua zi ma simt perduta, din nou, dar nu inteleg pe moment ce este pierdut din mine, ating frunzele copacilor, simt aerul cum imi piaptana parul, sunt prezenta, dar totusi simt ca doar imi imaginez totul, inchisa in continuare in bula mea. Cineva ar da vina pe stres, pe depresia de dupa nastere, pe orice nereusita in viata, dar nu este asta. Si eu aduc ideile astea in discutie, ca scuze, cand ma cuprinde un moment de absenta totala, pe care oamenii din jur il observa, dar nu este asta, nu a fost niciodata, nu am simtit lucrurile in felul in care oamnenii de rand le simt oricum, dar nu am cum explica altcumva. Cand nenorociri se intampla in viata ta la ordinea zilei, dar nimic tie personal, te intrebi ce e in neregula, si simti ca trebuie sa te simti cumva, constransa de societate. Trebuie sa fii trista, ti-ai pierdut bunici, un unchi si o gramada de alte persoane dragi, dar tu nu ai varsat nicio lacrima, pentru ca felul tau de a intelege viata e total diferit decat majoritatea. Dar tu ai o alta problema, ca simti ce trebuie sa simti, dar in acelasi timp nu ai nicio idee cum ar trebui sa se simta defapt. Si da, as putea oricand sa merg la un psiholog, ii indemn pe toti sa mearga, dar mersul la psiholog a devenit de-a dreptul cliseic, si mai mult un moft, un fel prin care poti sa te prezinti in societate ca fiind diferit. Dar la finalul zilei cui ii pasa cu adevarat daca tu suferi sau nu, daca doare sau nu... esti singur. Si te trezesti in fiecare dimineata si iti pui inapoi masca de care ai nevoie ca sa te pierzi in vartejul vietii.
Si am obosit de-a dreptul, cred ca asta este motivul starii de absenta, am obosit sa mai depun vreun efort sa imi pun vreo masca ceruta de societate, dar nu am energia necesara nici sa imi construiesc din nou vechea mea masca, sau macar sa o gasesc pe cea pe care o detineam candva... Asa ca ma avant in lume aratand precum un abis care nu exprima nimic, care nu aduce bucurie, zambete, dar nici teama sau tristete. Un nimeni vizibil de invizibil.
Pana ma voi regasi...
Semnat un abis fara energie sa se regaseasca.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.