Cine eşti?

Mă întorc din nou aici... Revin ori de câte ori ceva mă apasă. Şi chiar nu mai am altă alternativă. Am încercat să evit postatul aici... doar că-
Am eşuat!

Singură! Sunt din nou singură, sau mai bine spus sunt în continuare singură. Unori mă simt bine, alteori simt cum această singurătate se hrăneşte cu mine şi mă sfâşie de-a dreptul. Unde e iubirea? Nu există! Nu va exista niciodată! Eu nu ştiu ce-i aia. Dar totuşi-

Cum pot explica sentimentul ăsta de nelinişte ce mă apasă continuu. Simt cumplit de puternic lipsa iubirii, deşi nu am gustat deloc din ea. Cum îţi poate lipsi ceva ce nu ai simţit niciodată? Cum!?
Poate că sună aiurea sau ca şi cum aş fi în vreo depresie, deşi nu-i aşa, dar în ultimul timp îmi doresc din ce în ce mai mult să dispar... Să scap de tot, să scap de această inimă tâmpită care nu mă ajută cu nimic, nu face decât să-mi complice existenţa. E al naibii de frustrant...

<script async src="https://pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js?client=ca-pub-4532545116933676"

     crossorigin="anonymous"></script>

<ins class="adsbygoogle"

     style="display:block; text-align:center;"

     data-ad-layout="in-article"

     data-ad-format="fluid"

     data-ad-client="ca-pub-4532545116933676"

     data-ad-slot="7707549021"></ins>

<script>

     (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});

</script>

Acum aproximativ o lună s-au împlinit 5 ani. Şi deşi nu l-am mai văzut şi nu mai ştiu nimic de el de o perioadă lungă, totuşi... sentimentele au rămas- Doare? Nu ştiu... e complicat de exprimat. Dar lipseşte. Ceva, cumva lipseşte.
Cum se poate ca o încercare de aproape un an şi jumătate să se spulbere într-o secundă? Cum am putut toată perioada aia să îl îndepărtez total din mintea mea, să dispară, iar în clipa în care privirile noastre s-au intersectat, totul a reapărut în mintea mea, de parcă ar fi fost tot timpul acolo? De ce? 
De ce nu pot să-l dau uitării... De ce mă urmăreşte până că şi în vise, amăgindu-mă la nesfârşit? E chinuitor, frustrant şi obositor. O secundă, doar o secundă. Ca şi prima dată când l-am văzut. În acea sală de sport. Secunda în care privirea mea a captat silueta lui, cum arunca o minge în coşul de baschet. Cine ar fi crezut că acea secundă mă va urmări toată viaţa?  Cine şi-ar fi imaginat că după ce m-am străduit un an să-l uit, deşi eram sigură că dacă l-aş vedea inima mea nu ar mai lua-o la galop, mă înşelasem cumplit, iar secunda în care trenul a trecut prin faţa mea şi l-am descoperit în spatele uneia din uşi, secunda aia... a fost un fel de declanşator al unei bombe, care a explodat îmediat şi mi-a invadat mintea cu acel zâmbet. 
Zâmbet blestemat pe care nu-l pot scoate din cap. Care mă chinuie cu fiecare ocazie când închid ochii. Cum? De ce? Cine este el de nu-l pot uita complet?
În tot liceul, toţi câţi au fost... toată lista mea. I-am revăzut pe toţi! De ce nu s-a întâmplat acelaşi lucru? De ce nu au avut acelaşi impact ca şi el?

Dar un lucru ştiu sigur, din acea secundă am realizat că nu are rost să le îndepărtez, oricât m-aş strădui or să rămână acolo. Am crezut că timpul le şterge pe toate; e cea mai mare minciună. Am păstrat acea imagine, cu zâmbetul lui... practic îmi ţine de urât în zilele ca astea. În visul de noaptea trecută a apărut din nou. Era fericit. Îmi ciufulea părul şi-mi zâmbea. Şi eu eram fericită, deşi nu-mi place când îmi ciufuleşte cineva părul... Dacă aş fi putut nu m-aş mai fi trezit din visul ăla. Totul era perfect.

Mă întreb dacă e bine. E fericit? Are grijă de el? A făcut bine la examen? Îi lipseşte ceva? Pot face eu ceva...?

Vreau să-l văd. Pentru încă o secundă, mi-ar fi de ajuns. Pentru o afurisită de secundă să-l pot îmbrăţişa, să-i mai simt din nou parfumul, care mă bântuie necontenit. Doar pentru o secundă să simt şi eu iubirea, chiar dacă nu ar fi suficient. Din păcate ştiu un lucru sigur, el... niciodată nu mă va privi aşa... Eu rămân o ciudată uitată, părăsită-
Singură.

                                                                   Semnat: un suflet inexistent!