Suflet sfâşiat

Toată ziua am fost precum un zombii. Nu dormisem decât 2 ore şi nu aveam efectiv chef de nimeni şi de nimic. Dar am încercat să-mi fac treaba cum trebuie. Eram pierdută şi aşteptam întruna să treacă timpul, dar jur că o făcea intenţionat şi se scurgea parcă invers. Niciodată nu a trecut timpul atât de greu pentru mine. Mă uitam înnebunită la ceas la fiecare 2 minute şi îmi venea să arunc telefonul când vedeam cât de greu trece timpul. Mă gândeam continuu la discuţie şi încercam să pun cap la cap şi să-mi dau seama ce vrei tu defapt. Nu ştiam cât de sincer ai fost ieri, dar voiam să mă încred în cuvintele tale.

După ce chinuitoarele ore au trecut, te-am sunat. Când ţi-am auzit vocea uşor răguşită şi am realizt că te-am trezit din somn ca o idioată îmi venea să-mi trântesc din nou telefonul şi să găsesc o modalitate să dau timpul înapoi. Mă înjuram în gând că sunt atât de insensibilă şi neatentă, şi că eram atât de nerăbdătoare şi agitată, dar chiar voiam să te văd.

După ce am stabilit cum facem, m-am schimbat şi am plecat glonţ pe uşa magazinului. Aş fi vrut să pot să mă teleportez să ajung mai repede, sau să mut filmul la secvenţa următoare, dar nu am putut decât să continui să merg grăbită spre metrou. Am ajus în faţa blocului şi a pornit sesiunea de aşteptat. Îmi place să aştept, de obicei sunt o persoană foarte răbdătoare şi în comparaţie cu toată ziua, acele câteva minute în care te-am aşteptat în faţa blocului au fost cele mai liniştite – nu ştiu de ce.

Când ai apărut toate gândurile au dispărut. Atunci nu-mi doream decât să dispară tot! Să fii doar tu şi să-mi spui că totul a fost doar un vis. Îmi doaream doar să nu am din nou încredere în tine, mă gândeam că poatea aşa ar fi fost mai bine pentru inima mea. Dar sunt conştientă acum că nu era mai ok aşa. Motto-ul meu? Totul se întâmplă cu un motiv! Şi m-am întrebat din prima clipă care a fost motivul întâlnirii noastre?

În ultima perioadă începusem să mă îmbrac numai în negru, nu ştiu de ce încă simt nevoia să pun doar negru pe mine, dar atunci am abordat un stil diferit, eram curioasă de reacţie. Mi-ai spus că-ţi place, inima mea a lăsat să scape câteva bătăi şi pentru o secundă m-am simţit apreciată şi poate frumoasă, dar gândul ăsta a dispărut după acea secundă.

După ce am început să ne plimbăm, am devenit iar neliniştită. Am revenit cu picioarele pe pământ şi mi-am amintit de ce eram acolo. Totul tremura în interiorul meu, ca un vulcan parcă ar fi vrut să urle, să strige, să te implore să nu mă mai chinui atât, să vorbeşti! Dar am rămas tăcută şi am aşteptat să iei iniţiativa pentru că era problema ta, iar eu nu voiam să te trag de limbă–

Era frig, dar fierbeat atât de mult pe interior încât nu observasem faptul că mâinile îmi erau îngheţate. Mergeam uşor unul lângă altul, iar eu mă simţeam din ce în ce mai departe de tine. Îmi venea să plâng, fără un motiv anume... sau poate erau prea multe motive. Când în final ţi-am arătat cât de reci îmi sunt mâinile, iar tu m-ai prins de mână, deşi ea era încă rece, nu mai simţeam frigul. Nu înţelegeam de ce eram aşa... dar în clipa aia din nou îmi doream să plâng. Cu fiecare îmbrăţişare, câte o lacrimă se rostogolea alene, voiam atât de mult să fiu fericită. Abia atunci înţelesesem de ce aveam nevoie de tine, era pentru că de fiecare dată când te vedeam primeam acel gram de fericire şi grijă pe care îl tot cerşesc de ani de zile. Abia atunci am realizat asta... doar că s-a scurs totul la scurt timp după.

Ai început încet să-mi povesteşit despre Unitatea2... îmi părea atât de cunoscută povestea, găsisem personajele, dar ceva nu se lega. Nu ştiu încă ce anume, dar ceva nu se leagă... dar povestea îmi sună atât de familiară. Încă o şansă! Nu vrei  decât încă o şansă de la cineva care pare că se joacă, şi poate chiar asta face. Am trecut prin aşa ceva? Mintea mea încerca atunci să caute toate dăţile când am cerut încă o şansă. Nu le pot număra, a trecut prea mult timp şi au fost prea multe, dar s-au uitat, le-am uitat. Încercam din răsputeri să fiu atentă, să ascult, să încerc să te înţeleg. Scuze, dar mintea mea căuta povestea din inima mea care era similară cu a ta. Eram atât de concentrată pe asta încât nu mai ştiu ce am spus exact– Doar două lucruri îmi amintesc, ştiu că am zis că dacă sunt în plus eu dispar, mă retrag. Ai zis că nu am de ce să mă simt în plus, dar probabil nici tu nu te credeai când spuneai asta sau poate că nu ştii cât de dureros e să te simţi în plus şi penibil, mai ales dacă tot continui să rămâi. Şi al doilea lucru era acela că mie nu-mi place să te împart – defapt nu-mi place să îmăpart persoane. Mi se pare ceva lipsit de sens.

Credeam că după discuţie, după ce o să aflu mai multe detalii o să ştiu ce să spun, dar m-am trezit mai confuză decât înainte. Am ajuns la metrou iar tu continuai să te joci. Dar când ţi-am auzit propunerea, atât de josnică, mi s-a făcut efectiv silă. Atunci am început cu adevărat să profit. Pentru puţin timp mi-am zis că pot să mai profit de clipele alea. Îmi făcusem deja planul. Eram fericită, fusesem fericită, dar cum aş mai putea fi după ce aş ştii că tu îţi vei împărţi inima între Unitatea1 şi Unitatea2?  Are asta vreo logică? Am minţit din nou atunci, era singura modalitate ca să scap din cercul făcut de tine, care mă ameţea şi îmi sucea parcă minţile. Am spus că o să rămân, dar nu o voi face. Nu am de ce să o fac! Mi se pare josnic. De ce aş rămâne într-un loc unde nu este nevoie de mine?  Aş fi egoistă dacă aş spune să o uiţi pe Unitatea2 pentru că nu are rost să-ţi baţi capul cu ea, dar asta simţeam că trebuie să spun. Am tăcut totuşi. Las gândurile care rănesc în interior şi le dau voie să scape doar aici. Nu ştiu nimic despre ea, nici măcar adevăratul nume sau înfăţişarea, dar de ce am simţit că o urăsc de când ai început să-mi povesteşti de ea? Deşi încercam să gândesc raţional şi să tratez problema la rece, totuşi simţeam o doză de ură. Asta poate pentru că sunt umplută de ură.

Nu vreau să mai vorbesc cu tine! Mi-am spus că de acum nu mai răspund la mesaje! Am de gând să fac asta. O să dispar. E mai bine aşa, pentru toţi trei. Oricum am apărut de nicăieri şi am vrut totul fără să plătesc nimic. Când faci aşa ceva rişti să pierzi totul. Şi uite-mă aici! Din nou singură, în această noapte ce mă seacă de puteri. Mă amăgesc aiurea cu versurile melodiilor încercând să o găsesc pe cea în care mă regăsesc cel mai bine, dar nu găsesc niciuna... toate mi se par un pic cam prea mult. Dar de ce mi se tot opreşte respiraţia când citesc cuvântul iubire? Sunt nervoasă! Fruioasă! În primul rând pe mine! Pentru că pur şi simplu am lăsat-o pe Hachi să îmi strice treburile... de parcă nu aveam eu destule pe cap. Acum mai e şi asta! Şi cum scap eu de toate imaginile? De toate amintirile?! Probabil că ai spune ‚De ce să scapi de ele? Fac parte din trecutul tău!’ dar tu nu ştii cât de tare doare. Cât mă sfâşie fiecare gând, fiecare imagine. Nu ştiu ce e, dar pur şi simplu simt că m-am ataşat iar ca proasta de o persoană necunoscută. Chiar dacă am încercat să stau departe, să nu las să îmi pese, să fiu puternică. Ha—ha—ha ha ha!!! Hai că sunt amuzantă...

De parcă nu m-aş cunoaşte aşa de bine. De parcă nu ştiam dinainte că totul o să se strice, dar am continuat să sper ca o proastă, spunând că de data asta nu are ce să se întâmple rău! Nuuu— de parcă ar fi diferit în vreun fel. Sunt eu şi e suficient, unde apar eu fac probleme. Vreau din nou să dispar! Să fug! Să mă ascund! Să ţip până rămân fără suflu şi apoi să dispar, fără să ştie nimeni, fără să mă caute nimeni... oricum am fost o cantitate neglijabilă mereu. De ce tot am aşteptări la mai bine? Stau precut o copilă prostuţă şi privesc cerul în aşteptarea acelui soare care va apărea şi pe strada mea. Pfff—ce amuzant! Nu va apărea, e prea întuneric înăuntu. Nu am venit aici să trăiesc, de ce continui să îmi doresc fericirea? De ce tânjesc după ceva ce nu am simţit niciodată? DE CE SUNT ATÂT DE IMPOSIBILĂ!!!

Mă urăsc! Vreau să dispar!!! Invizibilă oricum sunt— 

Semnat: Un suflet inexistent!