Intiuţia nu înşeală...

Deşi nu am vorbit mai deloc azi... am avut un presentiment că ceva nu e tocmai în regulă... părea că devii din ce în ce mai rezervat. Am avut din prima impresia că nu pot avea încredere în tine. Tu ai spus că mie chiar mi te-ai deschis, deşi eşti o fire care se deschide greu – Totuşi, intuiţia mea nu mă înşeală, iar ea nu mi-a dat unda verde să mă încred în tine. Dar de ce mă simt vinovată de fiecare dată?

Degeaba îmi povesteşti lucruri din viaţa ta, dacă îţi laşi inima ascunsă. După ce am realizat asta, mi-am dat seama de ce nu puteam să am încredere în tine. Nu ştiam nimic despre trecutul tău; şi nu mă interesa neapărat întâmplârile sau chestiile pe care le-ai făcut sau care ţi s-au întâmplat în trecut, cât mă presa să aflu despre sentimentele tale din trecut. Ochii, acei ochi ce ascund ceva – şi pentru prima dată în viaţă nu îmi dau seama ce anume ascund. Nu mi-am dat seama ce era în neregulă decât după discuţa de la telefon din noaptea asta.

Ieşisem cu toţi colegii de la Deichmann... mi-ai spus că lucrezi la ceva pentru facultate şi am  zis să nu te stresez prea tare, totuşi ceva mă roade şi nu mă lasă să stau liniştită. Simţeam că trebuie să aflu ceva. Eram uşor agitată şi poate irascibilă, deşi mă străduiam din răsputeri să ascund asta cât mai bine. La final nu m-am putut abţine şi ţi-am timis un mesaj. Ai răspuns destul de repede, iar la scurt timp ai sunat. Mă gândeam că poate suni doar ca să-mi spui noapte bună sau ceva, dar după ce am închis apelul ai trimis un mesaj şi ai zis că ai ceva oarecum important ce vrei să vorbeşti cu mine–

Nu ştiu ce a fost pentru tine, sau cât de mult te-a frământat lucrul ăsta, dar când am citit mesajul pentru o fracţiune de secundă mintea mea a făcut ‚BooM!’ Habar n-am de ce, dar începusem să mă panichez pentru că aveam un presentiment rău în legâtură cu asta. Atunci a venit în cap aceeaşi întrebare pe care mi-am tot dorit să ţi-o pun ‚Câte prietene ai avut? Şi când te-ai despărţit de ultima?’ sunt două întrebări, dar zburau frenetic prin capul meu, combinate oarecum. Am început să tremur uşor în momentul când ţi-am trimis mesajul şi ţi-am zis că te sun imediat. Nu ştiu când m-am ridicat de la masă şi m-am strecurat prin mulţime să ajung la baie să pot să vorbesc cu tine. Un singur lucru mă interesa atunci: ‚Voiam să aflu cât mai repede ce te apasă!’

După ce am început o conversaţie cât se poate de normală, care nu ar fi trădat faptul că era o problemă la mijloc, te-ai hotărât în final să te deschizi cu adevărat şi să-mi povesteşti despre problema care era, dar pe care ai ascuns-o... Am tăcut cuminte aşa cum m-ai rugat şi am ascultat cu grijă cuvintele tale ce curgeau cu o uşoară reţinere şi teamă. Cu fiecare vorbă ce-mi invada mintea începeam să cred că întradevăr intuiţia mea nu m-a înşelat şi chiar era o problemă de la început. Mă gândeam mai mult la ideea că asta a aşteptat creierul meu ca să dea şi el undă verde şi să pot avea în sfârşit încredere în tine... Doar că în final toată cantitatea de cuvinte pe care le-ai rostit au început să se lege şi să prindă un sens, iar când am realizat ce-mi spuneai tu defapt... Eram deja pierdută!

Nu mai ştiu exact cum au venit cuvintele, dar îmi amintesc foarte bine că ai zis că vrei să fiu într-un fel mai bună decât ea, iar eu am spus că o să încerc. Dar de ce am simţit aceste vorbe ca pe o minciună. Adică pe cine încerc să păcălesc?! Mă uit în urmă la toate eşecurile mele şi îmi amintesc în secunda următoare că „Sunt o pierzătoare!”  Ce rost ar avea să încerc să te ţin lângă mine când eu nu ştiu să fac asta. Pentru o secundă am fost încrezătoare în nişte vorbe false... niciodată nu am putut avea încredere în mine, cum de am încercat să am atunci? Ha– mă amuză numai gândul că eu aş putea fi mai bună decât ea ... Eu care sunt cea mai mare pierzătoare! Amuzant, nu?

Telefonul şi discuţia în sine m-a dat destul de mult peste cap şi am avut apoi o reţinere la tot. Mă gândeam încontinuu dacă eu chiar nu pot să te păstrez, cumva – dar, toate răspunsurile la care mă gândeam erau negative... Am înercat să ascund nervozitatea şi durerea ce-mi strângea sufletul, dar nu am reuşit. Am avut noroc că majoritatea colegilor erau ameţiţi şi nu dau nici doi bani pe mine, iar cei care au observat o schimbare, au încercat să mă înveselească. I-am lăsat să creadă că au reuşit să facă asta aşa că am scos de la ascunzătoare zâmbetul acela fals, păcăleşte pe toată lumea...

Dar nu puteam să-mi scot din cap ideea că vreau să vorbesc cu tine! Deşi singurul lucru pe care îl doream în momentul ăla era doar o îmbrăţişare sinceră, atât! Să pot să te iau în braţe şi să dau drumul lacrimilor ce urlau în interior. Dar nu am putut face asta, aşa că le-am lăsat să mă sfâşie uşor, cum făceau mereu. Devenisem obsedată de mesajele pe care mi le trimiteai, deşi toţi îmi tot trăgeau atenţia să las telefonul, încercam pe ascuns să răspund la ele.

Sunt foarte confuză, aştept cu nerăbdare să te văd... să aflu povestea cu mai multe amănunte. Nu ştiu de ce am devenit brusc aşa. Acum câteva zile nu aş fi dat nici doi bani pe o chestie de genul, nu voiam să-mi pese de aşa ceva. Dacă mi-ai fi spus atunci asta probabil că m-aş fi retras cuminte în carapacea mea şi n-aş mai fi apărut în faţa ta niciodată. Dar de ce acum e diferit? De ce reacţionez aşa? Ce s-a schimbat?! Ceva mă arde pe interior iar singurul gând care îmi circulă prin cap este acela că o să te pierd, o să fiu din nou abandonată– ca de fiecare dată! 

 Semnat: Un suflet inexistent!