Piesă de teatru

N-am mai continuat aseară, deşi puteam să o fac. Mai am jumătate de oră până plec la muncă şi m-am decis să fac acum treaba de ieri.

M-am întors. Am îndurat frigul, am ieşit cu el şi am reuşit să stabilesc nişte lucruri. Încă mi-e greu că am încredere în oameni, cel puţin de la trădarea recentă am jurat că nu o să mai am încredere în nimeni, totuşi...

Nu ştiam ce să-i spun. În capul meu urlau nişte cuvinte şi se zbăteau groaznic în încercarea lor nebunească de a evada, de a da glas gândurilor mele. „PLEACĂ!” până nu e prea târziu...

Am încercat să-l salvez de fetiţa asta capricioasă care profită de orice bine fără să ştie să mulţumească, dar el– Ei bine, el a refuzat să plece. A zis că preferă să îi complic existenţa, să-şi complice existenţa cu mine. Ce copil–

Eu nu am ce să-i ofer. Singurul lucru pe care îl pot face este să-l las să rămână şi să-i permit să se joace, să se joace cu mine. Nu-mi place, nu simt nimic, dar ştiu că l-aş răni dacă aş spune asta. Eu tot ce fac este să mă agăţ de el, pentru că am nevoie de el. Am nevoie mai mult ca oricând de prezenţa lui. L-am aşteptat atât. Am aşteptat continuu ca ruga să-mi fie ascultată. Să scap să mă mai simt singură. Dar de ce cu fiecare gest simt totuşi aceeaşi vinovăţie? Mi-e milă, dar în acelaşi timp simt că nu e aceeaşi milă pe care o simţeam faţă de Takumi. E mai mult de atât. Mă simt şi datoare faţă de el. Pur şi simplu preferam să se sperie de tot ce am reuşit să-i spun ieri şi să plece, să fugă efectiv! Să mă lase singură din nou! Să se salveze.

Dar de ce a refuzat asta? Să am oare încredere? Pot să mai am încredere într-un om? *Dar cine a spus că eu sunt om?* a zis el marţi... Atunci ce eşti? Îmi tulburi existenţa cu prezenţa ta, iar eu nici măcar nu ştiu ce eşti!

Nu înţeleg de ce a vrut să rămână. Cum poate cineva să se ataşeze de această fetiţă plină de răni şi cu un suflet umplut de ură, care nu ştie să iubescă şi care nu a cunoscut niciodată acest sentiment– ?

Prefer să cred că minte– Oricum nu pot să cred altceva. Oricât încearcă el să îmi demonstreze că pot avea încredere, eu... Nu cred că voi putea avea. Şi principalul motiv ar fi acela că nu pot fi ‚eu’. Nu suportă adevărata mea latură şi încearcă să o schimbe. Pretinde că ştie mai multe şi că eu am nevoie de el! Nu e aşa! Nu am nevoie de NIMENI şi de NIMIC! Mă cunosc, şi tocmai pentru că mă cunosc nu vreau să las pe nimeni să mă cunoască. Sunt îngrozitoare! FUGI! TE ROG EU FUGI!!! SCAPĂ CÂT MAI POŢI!

Asta aş fi vrut să-i spun ieri, dar mi-a fost frică. Frică să nu-l rănesc, să nu mă simt şi mai vinovată decât mă simt deja, să nu mă abandoneze–

Aşa că am minţit. După ce nu am spus decât nişte lucruri ambigue, l-am lăsat pe el să tragă concluzia. Nu a plecat. Inima mea a tresăltat pentru o secundă, dar apoi s-a strâns la loc. O doare. Trebuie să îşi înceapă din nou piesa de teatru, iar ea nu mai poate. Masca! Aceeaşi mască iar şi iar, la nesfârşit. Va trebui să trăiesc cu asta! Dar nu vreau. Totuşi... dacă ar citi? Dacă l-aş lăsa să citească toate gândurile mele. Oare mă va urî?

Mi-e silă să tot fiu nevoită să-mi pun această mască şi astfel să continui să fac ce ştiu eu mai bine, să mint– Nu mai vreau! Nu mai pot! Vreau să o iau de la capăt. Să merg departe unde să-mi distrug toate măştile şi unde pot fi eu! Fără grija că voi dezamămăgi pe cineva. Doar să mă las descoperită şi să caut persoanele care nu se tem de mine.     

De ce n-ai plecat? Păcat– Acum nu mai ai scăpare.

Actul I ; Scena I – Începutul sfârşitului!

 Semnat: Un suflet inexistent!