Prinsă din nou în vârtejul ignoranţei

   Din nou –

   
   Nu vreau să revin la asta! Am promis că nu voi mai tortura pe nimeni în felul ăla, cum am făcut cu acel ‚altcineva’ –

   Totuşi... pare singura soluţie.

   L-am rugat, prin mesaje subînţelese să plece. Am încercat să-l îndepărtez. Încă încerc! De ce refuză? De ce nu merge nimic?? De ce sunt obligată să recurg iar la modul cel mai grotesc pur omenesc existent pentru a-l îndepărta, pentru a-i face un bine?

   Igoranţa – mereu acolo atunci când vrei să răneşti şi nu mai ai arme... Urăsc asta !

   M-a dezamăgit! Încercam să mă amăgesc cu ideea că poate nu pot să-l îndepărtez pentru că întradevăr ţine la mine şi trebuie să rămână, ca să mă ajute... dar cuvintele pe care mi le-a aruncat la ultima noastră ‚discuţie’ care mi-a părut mai degrabă o ceartă, au fost mult prea puternice şi m-au rănit. Defapt... mi-au rănit încrederea în el şi mândria, singurul lucru în viaţă ce ţine de mine şi pe care mi-l protejez! Nu ai niciun drept să-mi reproşezi că ‚EU’  nu mai am timp să-mi caut o cale în viaţă, că nu am voie să am regrete, că totul e aşa doar pentru că eu nu am fost capabilă să aleg ce a trebuit. Tu– tu nu ştii nimic depre mine! Faptul că las nişte lucruri să se vadă, asta nu înseamnă că-mi dezvelesc sufletul şi te las să mă cunoşti cu adevărat! Nu sunt proastă! Nici măcar naivă, că poate asta te las să crezi, e partea a doua. Ai impresia că ai experienţă în viaţă pentru că ai avut mai multe ‚iubite’ şi că eşti mai documentat în ceea ce priveşte ‚sexul’ ... asta numeşti tu experienţă? Ha-ha-ha– ce copil. În ochii mei o să rămâi un copil, te-am văzut ca pe unul încă din primul moment în care ne-am întâlnit. Un copil ce încearcă să pară adult, dar nu se descurcă de unul singur în viaţă şi continuă să ceară păreri şi răspunsuri în stânga şi-n dreapta. Tu poate ai fost ajutat de cei din jur să ‚creşti’ – eu am făcut asta de una singură. Am fost singură atâta timp şi am făcut tot posibilul să nu greşesc, să nu am regrete şi să nu-mi mai calc ‚ego-ul’  în picioare. Atât! Am regrete? Poate, câteva... dar nu sunt atât de profunde încât să îmi urăsc alegerile. Totul se întâmplă cu un motiv. Poate că nu mi-am ales facultatea cum trebuie, dar stii, eu defapt nu-mi doream să fac neapărat o facultate, ci mai degrabă îmi doream să plec naibii de acasă să sap de locul unde nu puteam să fiu eu şi mă simţeam încătuşată. Asta era ce voiam atunci. Poate că nu am ales corect facultatea, dar am ales corect faptul că trebuia să plec, deci nu am de ce să am regrete pentru asta. Iar unul dintre lucrurile importante care trebuia să se întâmple era să o întâlnesc pe Batman! Altfel ar fi fost un pic mai complicat tot! Ăsta a fost principalul motiv pentru care a fost facultatea asta şi nu alta. Deşi poate că atunci nu bănuiam, acum ştiu.

   Totuşi în ultima perioadă din cauza ta devin din ce în ce mai depresivă. Pentru că mă acaparează mila şi sentimentul de vinovăţie şi de ruşine ori de câte ori mă gândesc numai la tine. Nu mai pot, nu mai vreau să dau ochii cu tine! Şi dacă îţi voi auzi din nou vocea, mă voi simţi şi mai vinovată. Caut scuze banale, deşi sunt conştientă că nu e cazul. Pot termina totul atât de repede, dar în acelaşi timp, intervine altceva, ceva ce mă opreşte. 
   
   Singurătatea!

   
   Gândul că îţi voi da drumul şi te voi elibera de mine, aduce cu sine ideea că mă voi întoarce din nou la singurătatea mea. Ăsta e singurul motiv pentru care tot amân. Nu vreau să fiu singură din nou. Chiar dacă sunt mai mult singură cu tine decât eram înainte, prefer constant să mă amăgesc cu gândul că totuşi e cineva acolo, al meu. Chiar dacă nu prea e, mie tot îmi place să mă amăgesc cu gândul ăsta.  Şi mai e şi ideea că ai o perioadă grea, şi nu vreau să ţi-o mai îngreunez şi eu. O să mai amân cât voi mai putea, apoi îţi voi dezvălui totul. Îţi voi arăta adevăratele mele sentimente faţă de tine încă de la început. Te voi lăsa să citeşti astea... Şi voi avea rugămintea să nu încerci să răspunzi la nimic. Să citeşti, să încerci să înţelegi şi apoi să de desprinzi şi să zbori înapoi la locul tău.

    Sunt o fiinţă complicată, am un suflet dificil şi mi-e greu să-l înţeleg, dar nu sunt proastă. Iar când sunt cu tine nu ştiu dacă îţi dai seama, dar în majoritatea situaţiilor mă faci să mă simt ca o proastă. O proastă care nu a fost capabilă să te ocolească–  Mă înnebuneşte faptul că încă nu am găsit motivul pentru care te-am întâlnit. Sau poate l-am aflat, dar nu pot să-l înţeleg pe deplin, iar asta mă frustrează. Dar mai am timp să mă gândesc la asta... Momentan încerc să mă păstrez pe o linie de plutire...

Sper să reuşesc– 

Semnat: Un suflet inexistent!