Locul interzis

   Asta e locul meu secret. E singurul loc unde masca pică! Totul devine clar, sentimentele prind un contur incert şi mă înconjoară durerea. 

   Nu sunt un om! Nu pot fi unul, deşi arăt ca unul. Am venit aici cu un alt scop 'Nu am venit să-mi trăiesc viaţa!' deşi nu-mi ştiu concret scopul, am o idee vagă despre ce ar trebui să fac. De mică am învăţat să aleg ce trebuie să arăt lumii şi ce nu. De fiecare dată când arătam mai mult primeam statutul de 'ciudată' sau 'nebună' ... Poate că asta sunt, dar datorită 'darului' meu, am reuşit să ascund asta. Iubirea e un lucru pe care îl simt, doar că nu are acelaşi înţeles aici, printre oameni, ei găsesc alt sens acestui cuvând. Iubirea vine de la sine, e ceva necondişionat pe care îl simţi pentru toţi, nu doar pentru o anumită persoană. Oamenii triază persoanele pe care aleg să le iubească, e o practică ciudată, nu o înţeleg deloc. Aici acea iubire de care vorbesc, este numită 'compasiune' ... Oamenii au prea multe feluri în care împart sentimentele, sunt prea complicaţi şi nu reaşizează că în fond se adâncesc în nişte vârtejuri imaginare care le distrag atenţia de la adevărata lor cale. Eu nu sunt aşa, eu încerc să nu mă las copleşită de acest amalgam de sentimente fără rost. Eu simt doar acea 'compasiune' a voastră. Pentru toţi e la fel. Îmi pun masca de om şi apoi transform compasiunea în diverse alte sentimente de iubire, ură, dragoste, frustrare, simpatie şi  aşa realizez că existenţa mea aici e zdruncinată de zidul sentimentelor aiurea, complicând totul şi lasându-mă aruncată în milocul vârtejului. Ce am defapt în momentul ăla? Nimic! Aşa că îmi dau masca jos. Respir! Urlu în interior şi încerc să adun fiecare părticică din mine. Rezolv puzzle-ul şi încerc să mă întorc din nou la ce am de făcut; să-mi re-regăsesc scopul. 

<script async src="https://pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js?client=ca-pub-4532545116933676"

     crossorigin="anonymous"></script>

<ins class="adsbygoogle"

     style="display:block; text-align:center;"

     data-ad-layout="in-article"

     data-ad-format="fluid"

     data-ad-client="ca-pub-4532545116933676"

     data-ad-slot="7707549021"></ins>

<script>

     (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});

</script>

   Atunci apare din nou, altcineva. Mereu altcineva care îmi derutează traseul şi mă face din nou confuză. Îmi pun masca şi mă întorc în acelaşi joc nesfârşit. Mă transform încet-încet în ... om ...

   Am venit aici ca să pregăstesc ceva, ca să-mi rezolv nişte probleme, să ajut nişte fiinţe şi să ajung din nou la adevăr. Dar regulile aici sunt stricte, aşa că nu pot face niciuna din chestiile enumerate până nu mă comport ca un om. E frustrant şi obositor. Dar trebuie să o fac!

   Acum după introducere, că tot am reuşit să de adâncesc în ceaţa densă din spatele măştii mele... să-ţi spun 'o poveste' (nu o crede, e doar o poveste) :

   -  Un înger a coborât de la iubirea necondiţionată primită şi s-a ascuns printre oameni. Simţea că trebuia să ajute oamenii şi să-i facă din nou să simtă iubirea şi adevărata fericire. Nu a reuşit ca înger, pentru că nimeni nu-l vedea şi deşi în umbră încerca să-i facă fericiţi, să-i scape de probleme, totuşi oamenii îşi căutau altele. A obosit curând. A renunţat. S-a ascuns într-un colţ întunecat şi a început să plângă. A plâns mult timp, fără ca nimeni să-l audă. S-a oprit brusc la un moment dat, şi un zâmbet inocent i-a apărut pe buze. S-a gândit că poate nu putea ajuta pe deplin oamenii pentru că nu simţea ce simt ei. Aşa că s-a întors şi a cerut permisiunea 'Luminii' să-l lase să se coboare printre oameni, ca om. A fost avertizat, dar nu i-a păsat! Voia doar să ajute oamenii, aşa că a plecat.
   Ajuns pe pământ, fără puteri, o mogâldeaţă care nu putea decât să plângă, a realizat sensul avertismentului pe care îl primise. Nu putea face nimic. Oamenii sunt neputincioşi încă din copilărie. Dar, s-a ambiţionat. Şi-a spus că deşi nu va putea să ajute toţi oamenii, va încerca să facă fericiţi pe cât mai mulţi din ei. Dar tot înaintând în vărstă, curând s-a lovit de zidul sentimentelor. Jocul 'iubirii' i s-a părut interesant aşa că a vrut să încerce şi ea. A primit un refuz. Nu i-a păsat, a continuat să urmărească acelaşi om pentru că a crezut că astea sunt regulile jocului. A înţejes greşit, dar nu ştia. Ajunsese să sperie acel biet om. Tot nu a ştiut. A trecut la o altă etapă, a dat de un alt om. Şi-a început din nou jocul, şi a continuat să se joace... brusc a simţit ceva, ceva ce în jocul trecut nu-l simţise. Fusese acceptată. Nu ştia ce înseamnă asta şi credea că era de datoria ei să respingă. Asta a făcut. A pierdut jocul, fără ca măcar să-şi dea seama. A luat de la capăt un alt joc... se repeta primul. Primeşte refuzul, dar ea încăpăţânată continuă! Continuă să joace fără să realizeze că pică în ridicol. În acelaşi timp, primeşte provocări de jocuri de la alţi oameni, îi refuză. Credea că asta este regula numărul 1 a jocului. Prostuţa de ea. 
   Se mută, rupe legătura cu jucătorul 2 şi 3... simte durere. Realizează că a jucat greşit. Încearcă să reia jocul. Dar el se terminase deja, apoi a plâns. 
   Totuşi în joaca ei nebună, găseşte un băiat. E singur şi-i pare trist. Îşi aminteşte de scopul ei şi vrea să îl facă fericit. Nu se aştepta să îi facă defapt rău. Băiatul se îndrăgosteşte de micul înger uman. Ea se sperie pentru că nu intenţiona să se joace acel joc crud cu el. Simte altceva faţă de el. Vrea să fie fericit. Aşa că încearcă să-l ajute. Cumva distruge tot şi alege să îl îndepărteze pentru a se putea gândi la ce a făcut greşit. Nu înţelegea de ce de fiecare dată când încearcă să facă pe cineva fericit, îl face să sufere. În timpul pauzei a meditat mult la problemă şi a realizat că nu gândea pe deplin ca un om. S-a întors la băiat, încerca să-l facă din nou fericit. Totuşi istoria se repetă. Nu mai suportă, nu vrea să rănească, dar se simte din nou nevoit să îl îndepărteze. Simte că are o legătură puternică faţă de el, ştie că el nu trebuie implicat în jocul acela puieril, vrea să-l îndepărteze de el. Dar scapă lucrul cel mai important, el e tot om. Micul înger uman plânge. Se va ascunde din nou. Trebuie să găsească altceva. Vrea să-l vadă fericit pe băiat, dar nu vrea ca ea să fie motivul fericirii lui. Ea ştie că la un moment dat va trebui să se îndrepte şi spre alţi oameni pentru a-i face fericiţi. Dar nu poate face asta dacă ştie că băiatul acela nu e fericit. Acum e derutată. Lucrurile păreau simple la început, dar se tot complică pe parcurs. Acum a înţeles de ce nu a reuşit să facă oamenii fericiţi când era înger, oamenii nu voiau să fie fericiţi. Dar ea tot o să încerce. Orice zâmbet e important pentru ea. -

   Înapoi în lumea noastră, eu te iubesc. Dar e o altfel de iubire. O iubire pe care o simt oricum- Totuşi cumva eşti special, şi îmi doresc enorm să te văd cumva realizat. Să văd că eşti bine şi zâmbeşti. Să văd că reuşeşti să trăieşti şi să-ţi îndeplinşti visele. Asta m-ar face pe mine fericită. Nu e acea iubire pe care o întâlneşti la oameni.Eu nu pot simţi aia... deci iartă-mă dacă am încercat să te mint că simt la fel ca tine. A fost urât din partea mea.  Sper să înţelegi ceva.

Semnat: Un suflet inexistent!