Ajută-mă să te uit, te rog!

Hei...

   Ştiu că este într-o oarecare măsură josnic ce fac eu acum... dar singura scuză la care pot apela este aceea că ăsta este singurul loc unde mă pot exprima. Ştiu că tu ai fi singurul care ar intra să citească aici. Nu vreau să te las cu un gust amar. Nu ştiu, sunt atât de multe lucuru pe care vreau să ţi le spun, şi totuşi de cele mai multe ori mă simt atât de patetică, încât mă răzgândesc şi uite aşa au trecut aproape 3 săptămâni. Timp în care am vrut enorm să vorbesc cu tine, dar nu cred că mai merit asta, am fost şi sunt în continuare prea crudă. Sunt un 'dezastru'! 

   Sunt conştientă încă de faptul că ce fac eu aici este sub standardele mele... dar aici este singurul loc în care prind curaj să mă exprim. Nu ştiu totuşi cu ce aş putea începe. Chiar şi aici am avut nevoie de mult curaj ca să încep să scriu. Vreau să vorbesc cu tine, dar ştiu că nu aş fi capabilă să îţi spun nimic şi poate nici să te văd, fără să mă buşească plânsul...

   De la un timp nu mă mai recunosc, tot ce credeam că ştiu despre mine se schimbă la 180°, ce uram, acum iubesc, sentimente pe care nu le-am simţit niciodată, acum tânjesc după ele. Mă uimesc pe zi ce trece cu câte un lucru, iar toate astea mă termină psihic. Total!

<script async src="https://pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js?client=ca-pub-4532545116933676"

     crossorigin="anonymous"></script>

<ins class="adsbygoogle"

     style="display:block; text-align:center;"

     data-ad-layout="in-article"

     data-ad-format="fluid"

     data-ad-client="ca-pub-4532545116933676"

     data-ad-slot="7707549021"></ins>

<script>

     (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});

</script>

   Şi poate nu ar fi asta o problemă atât de mare, dacă tu nu ai fi atât de departe, şi nu ar fi atât de greu de ajuns la tine. Toată săptămâna am avut împulsul de a mă sui efectiv în tren fără să-mi pese de nimic...dar, s-au întâmplat atâtea evenimente care au reuşit să mă dea întotdeauna înapoi. Ajunsesem până la gară într-o zi, dar am primit un telefon... apoi am zis că las pe ziua următoare, dar atunci s-au găsit alte chestii. Mă enervează! Nu ştiu ce pot face! Sunt frustrată de tot, confuză până peste cap şi singură, atât de singură încât am început să urăsc să văd oameni în jurul meu. Cu toate astea tot îmi doresc enorm să te văd. Pur şi simplu nu pot să înţeleg ce mai simt, sunt de-a dreptul şocată de tot ce mi se întâmplă şi am un presentiment că o să ajung la 'nebuni' la propriu în scurt timp. 

   Deja am început să spun prostii... Nu ştiu ce-i cu mine... Poate nu trebuia să scriu totuşi aici. Vreau să exprim, sau să încerc să explic ce simt în momentul ăsta, doar că mi-e teamă. Mi-e teamă de cum vei reacţiona, nu vreau să te afecteze, nu vreau să te deruteze. Vreau doar să fii pasiv şi să primesc un mare refuz. Un 'STOP' care să mă oprească din toată nebunia asta. Singură nu pot. 

   Am vrut să te sun de câteva ori, dar deşi la început încercam să mă îmbărbătez spunându-mi că o să mă ierţi, că tu mereu te-ai purtat frumos cu mine, am realizat apoi că deja optimismul meu este exagerat, şi nu reuşeşte decât să mă deruteze şi mai mult. Mi-am dat seama că cel mai probabil mă urăşti. Asta merit! Aşa că apoi am vrut să te sun doar pentru a auzi asta de la time, apoi să-mi închizi! Pentru a putea termina odată tot. Dar, în final n-am avut suficient curaj să fac asta. Mi-e atât de frică să te pierd. Şi aşa m-am minţit din nou spunându-mi că nu te pot suna, pentru că nu am un motiv. Deşi motive s-ar găsi... Mi-e teamă-

<script async src="https://pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js?client=ca-pub-4532545116933676"

     crossorigin="anonymous"></script>

<ins class="adsbygoogle"

     style="display:block; text-align:center;"

     data-ad-layout="in-article"

     data-ad-format="fluid"

     data-ad-client="ca-pub-4532545116933676"

     data-ad-slot="7707549021"></ins>

<script>

     (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});

</script>

   Încă de mică mi-a plăcut să-mi complic existenţa. Şi am continuat şi în liceu. E amuzant că te-am plăcut încă din prima clipă când te-am văzut, pe atunci mi se părea că erai inaccesibil, cel puţin pentru mine. Apoi în încercarea mea de aţi atrage atenţia în vreun fel, mi-am dat seama că nu sunt pregătită de asta, că mi-e teamă să fac un pas şi să avansez cu ceva, aşa că aici a început complicaţia. Eu pur şi simplu am negat ce simt pentru tine, efectiv am lucrat cu mine şi cu mintea mea încât am reuşit chiar să cred că nu am simţit nimic pentru tine vreodată. Defapt era doar o minciună în care am trăit, dar care s-a risipit subit acum 3 săptămâni. De ce? Habar n-am. A fost un fel de 'Big Bang' al conştiinţei mele. Apoi am fost supărată, melancolică, nervoasă, stresată, şi toate astea din cauză că am realizat cum am făcut eu de am ales cel mai prost. Cum niciodată nu aş fi putut alege. Am căutat scuze banale aparent din teama de necunoscut, din teama pe care o simt faţă de sentimente. Mă ascundeam adesea în spatele lui 'Hachi' sau a lui 'Ritsu' prefăcându-mă încontinuu, negând adevărul, compicând totul şi în primul rând rănindu-te pe tine.
 
   Ca o idioată ce sunt! Şi acum mă gândesc, cât tupeu nesimţit pot avea să îndrăznesc să spun toate astea, acum, când este deja foarte târziu. Cum naibi am putut să las să treacă timpul fără să conştientizez totul, trăind în spatele acestor sentimente pe care mi-era teamă să le exprim. 

   CUM?! DE CE FAC ASTA?!

   Până acum nu am făcut decât să mă port cu tine ca o mare insensibilă, postând o atitudine sigură şi netemătoare. Sunt aşa o pierdere... de tot! Nu dau şi nu fac nimic, dar aştept miracole. Cine mai e ca mine?! Sunt cea mai groaznică fiinţă şi mă urăsc enorm în momentul ăsta. Îmi doresc să dispar pe bună dreptate. Să nu-şi mai amintească nimic despre mine, să nu te fi rănit, să fiu un nimeni! Aşa cum merit defapt.

   Nu ştiu ce rost îşi mai au scuzele acum, oricum e prea târziu pentru tot. Tu ai fost de fiecare dată atât de răbdător şi bun cu mine, iar eu ţi-am călcat în picioare fiecare gest, ridicând zidul invincibil al 'ignoranţei' de care m-am folosit pentru a nu-mi arăta slăbiciunile.



   Totuşi ai spus atunci că o să rămânem în continuare prieteni, deşi ştiu că nu am meritat niciodată să te primesc, pentru că mi-am bătut joc de sentimentele tale, şi îmi asum această vină. Ştiu că nu trebuie să spun asta, dar mi-e atât de dor să vorbim, să ne prostim, să fiu 'eu' cea care zâmbeşte. Poate cer enorm, dar ...

Semnat: Un suflet înexistent!