Totul devenise iar o rutină absurdă, făceam aceleaşi drumuri nesfârşite aşteptând 'coincidenţa vieţii' , care evident că nu avea de gând să apară; în schimbul ei a apărut altcineva. Acelaşi 'altcineva' care apare în mintea mea de fiecare dată când mă învălie problemele, stresul şi devin conştientă că singurul lucru care mă poate alina este îmbrăţişarea lui. Doar că... acest altcineva lipseşte. E departe şi îi este foarte bine fără mine. L-am amăgit, apoi l-am neglijat când el striga după ajutor, ca în final după ce i-am auzit glasul timid, să-i întorc spatele; un fel de gest copilăresc de a prinde de mână persoana care se află pe marginea prăpastiei şi în loc să o ajuţi să se ridice, tu, nu numai că-i dai drumul, dar îl mai şi împingi, ca să fii sigură că va cădea. Copilărism imbecil.
Dar da, ghici cine tânjeşte acum după o înbrăţişare singeră? Mda--- EU, fără aplauze vă rog...
Cel mai ciudat e faptul că eu 'NU VISEZ' sau poate că o fac, dar dimineaţa e totul BLANK, vid, nimic, ceaţă densă care nu merge tăiată nici cu un satâr. Totuşi am uneori, foarte des în ultima vreme, unele vise...care reuşesc să îmi dicteze starea pentru câteva zile. Ciudat e că atunci când îl visez pe 'El' suntem mereu fericiţi, dar visele cu 'El' s-au terminat, în schimb de vreo două săptămâni, brusc, a apărut acest 'altcineva'. Clar trecutul meu are o plăcere să mă chinuie amarnic -_-
Primul vis a fost chiar surprinzător, şi deşi în liceu poate mi s-ar fi părut ciudat, bizar, şi aş fi avut un sentiment nu tocmai plăcut în legătură cu evenimentele din vis, de data asta m-am trezit surprinzător de binedispusă... păcat însă că asta nu a durat prea mult, pentru că mintea mea imbecilă, care se plictiseşte teribil aparent, a început să se ia la harţă cu 'Madam inimă' şi aşa au ajuns la performanţa de a mă distruce psihic. Cum aşa? Pur şi simpul, au adus trecutul din nou în prezent, au tras nişte linii, au făcut nişte calcule şi au ajuns la o concluzie matură, la care nu aş fi putut ajunge când trebuia, bineînţeles. Sunt o pierzătoare? Nu... nu! Nu este aşa! Asta am crezut până acum, defapt sunt un suflet care nu merită nimic. E normal să nu primesc nimic dacă eu nu dau ceva întâi. Ce am dat până acum? Păi la o socoteală sumară ar fi: ignoranţă, amăgire, prefăcătorie, copilărisme...
Deci cum am pretenţia să primesc ceva bun?! Da, e numai vina mea. Acum mă simt şi mai pierdută şi am realizat prostia colosală şi alegerea cea mai gravă, cea mai proastă din viaţa mea. Practic, am refuzat. Am adus scuze prosteşti şi am dat cu piciorul la o posibil-probabilă şansă la fericire. Măcar acum am reuşit să-mi dau seama de ce am ales atunci să spun 'Nu!' şi să caut scuze. Toate erau doar din 'Teamă!'
Recunosc, nu mi-e frică. Nu mi-e frică de oameni, nu mi-e frică de durere, nu mi-e frică să merg noaptea târziu pe stradă, singură, de nebună, nu mi-e frică de moarte, e binevenită oricând, o aştept. În principiu nu mi-e frică de nimic uman, pământesc; bine poate există o teamă de divinitate, dar aia există în toţi, în unii mai puţin, în alţii mai mult. Dar lucrul de care mi-e cel mai frică sunt 'EU'. Mi-e frică de mine pentru că nu mă înţeleg, ajung să pricep lucruri mult prea târziu, sunt prea paranoică uneori şi trag concluzii pripite, fac alegeri după ureche, sub presiunea stresului, sunt stângace în multe lucruri, nu pot să mă concentrez pe o chestie pentru mult timp, urăsc monotonia şi deaceea am reacţii foarte spontane, care de cele mai multe ori mă surprind chiar şi pe mine. Asta sunt, o fetiţă rătăcită, care răneşte inimi în încercarea ei stângace de a proteja ceva. Aşa am făcut atunci, în încercarea de a-l proteja de această fetiţă stângace şi nesigură, l-am îndepărtat... ca acum să realizez ce gest crud am putut să fac.
Pot să dispar?! Să nu mai ştie nimeni de mine, să nu mai fiu nevoită să rănesc oameni. Cum am ajuns aici şi ce caut? Nu vreau decât să fac lumea fericită, să ajut, dar reuşesc doar să fac lucrurile pe dos, asta înseamnă să ai un grad exagerat de stângăcie!
Şi încă un lucru de care mi-e teamă 'sentimente'. Ce sunt ele defapt? Am încercat să pun într-o balanţă ce simt pentru 'El' şi ce simt pentru acel 'altcineva'... După ce am meditat mult asupra ideilor mele, am ajus la surprinzătoarea realizare de a schimba balanţa. Fraieră eu că am făcut asta abia acum... de ce abia acum?! Nu era aşa mare lucru, trebuia doar să gândesc puţin. Lucrurile erau aşa evidente şi parcă ţipau la mine, dar eu aveam căştile pe urechi şi nu am vrut să le aud. Concluzia la care am ajuns după ce am tras linia a fost şocantă pentru că sună cam aşa:
>>'El' ce am în comun... liceul şi nişte scene vagi. Câte încercări eşuate am avut? Multe, nu le mai ţin numărul. Bun... Ce vreau defapt de la 'El'? O şansă... Ce-i asta? O şansă să-l cunosc, să pot purta o discuţie umană cu el! Dar pot face asta? Nu! De ce? Pentru că mi-e frică? De ce? De sentimente! Pentru că eu nu ştiu nici până acum ce simt eu defapt pentru 'El'. Defapt ştiu dar nu vreau să recunosc. Dar nu e iubire, plăcere şi nici măcar simpatie; e ceva mult mai josnic.
<< Şi acum, acel 'altcineva' ... ... ...
Din păcate în momentul ăla inima mea şi mintea au ajuns în sfârşit la aceeaşi conluzie! TÂRZIU!!!
Era prea târziu din păcate. Dar ce scuză am? Am încercat să vorbesc cu acest 'Altcineva' mi-a răspuns într-un târziu. Îl ştersesem de la prieteni într-un acces de furie în care am vrut să-mi şterg trecutul. Ce fraieră, auzi aici, să vrei să-ţi ştergi trecutul... Ha-ha-ha....ha... Şi aşa am dat din râs în plâns. Vreau! Îmi doresc enorm să-l văd acum- Habar n-are cât îmi lipseşte acea îmbrăţişare caldă şi sinceră, tânjesc după ea de mult timp...
Vreau să fug! Să iau primul tren şi să mă opresc la acea 'gară', doar că nu cred că mă va aştepta cineva acolo. Nu aş merita asta. Şi totuşi ceva tot mă opreşte să fac această nebunie, şi nu numai programul care s-a nimerit al naibii de plin, FIX ACUM, dar nu asta e; Încă mi-e frică. Sunt confuză, am fost într-o confuzie continuă şi nu vreau să mai rănesc din nou persoana pe care am omorât-o o dată.
De ce trebuie să fiu om? Oamenii sunt atât de complicaţi, sentimentele sunt un domeniu atât de stufos, pe care nu voi reuşi prea curând să le înţeleg. Mi-e greu aşa, de aia tot strig că vreau să dispar. Oricum fac degeaba umbră pământului :)) Lumea ar fi mai bună fără prostiile şi stricăciunile pe care le fac eu zilnic, sau nu? Dar măcar nu aş mai enerva oamenii cu privirea mea, cu prezenţa mea... Deja am ajuns la alt subiect... mult prea abstract, amibiguu şi aberant. Am pierdut din nou şirul-
Aş vrea să citească ce am scris aici, dar îmi este prea teamă să-i arăt... Şi asta doar pentru că aş părea foarte patetică... m-am trezit prea târziu. Ce rost are...
Semnat: Un suflet inexistent!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.